Ce nu poate fi înțeles

când inima a început să vorbească de una singură,

nu aveam somn. Eram într-o luptă continuă.

Nici cărțile nu mă linișteau.

Uneori, o ascultam. Dârdâia din toate încheieturile.

Voiam s-o opresc. Să nu mai simt nimic.

Ochii mi se umpleau de lacrimi

de teamă

să nu cad în haos, căutam ceva s-o fac suportabilă

să visez grădina cu miros de iarba crudă

De undeva din vale se auzeau zarzării înflorind

așa deodată

grădina s-a umplut de ciori.

Eli Gîlcescu

77 vremuri reci