77 vremuri reci

Cu urme de dor pe frunte și o tăcere largă, fără pereche, anul întâi de minune conservat cu amintiri cu tot, ca o legănare de vară, întreg pământul se hrănea cu sudoarea noastră într-un asemenea joc numai al nostru, fără pretenția unor congratulări la vedere sau la întrecere cu păsările cerului și rațele pinguin, cu pisoii vioi, cu laurii fiecărui zâmbet lipsit de griji, când ne adunam cântecele și poveștile lăsate pe leagănul copilăriei.   Cât de mult trebuie să te bucuri, numai gândindu-mă, îmi găsesc refugiul în clipele mele de tăcere, buimăcită de oboseală, de zgomot și arșiță, de nori mari, grei, gata să mă strivească.   Încă te văd. Te aud.   Chiar dacă timpul m-a oprit. Să rătăcesc, căutându-te în fiecare an de minune.   Eli Gîlcescu 15 iulie 2025

Nu dorm. Citesc... despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni un suflet, fără să-și fi dat voie, fără să fi știut cât doare să ajungă la capătul unei născociri care seamănă prea mult cu viața vine pe tăcute, dincolo de poveste, aprinde – măcar în gând – o lumânare de veghe pentru speranță o pun(t)e între două tăceri, între două suflete care se recunosc într-o atingere blândă – nu-i nevoie de mai mult. Eli Gîlcescu

Vreau să știi ce zi e aceasta – o zi în care aud arșița cum desfundă pământul neîmpăcat îmi alungă tăcerile între rugăciuni doar în grabă ori prea târziu pentru a-mi aminti un rău mai rău decât răul din mine, cocoțat pe umăr, parcă aș căra moartea ta, mamă. și nu cere socoteală aici. poate... dincolo am de învățat câte ceva din ce mi se poate întâmpla – știință-neștiință-superstiții-vedenii – pentru tine, doar vis. știai dinainte să îmbraci moartea în alb, cu o nuntire a sufletului în sfântă simplitate. vreau să știu ce zi e aceasta... mai bine mă pierd în ea. pentru că te aud, mamă. Eli Gîlcescu