Oare pădurile vor fi mai fericite

dacă voi ridica o cruce de jurământ

peste lunci și ponoare,

într-un februarie mic și al dracului – cum spune proverbul.

Într-o nepăsare orgolioasă

un gând îmi vine în minte,

chiar dacă arareori trec să văd tot ce-au lăsat în urmă

și îmi spun cum ar fi fost iar

printre orătănii, așteptând să le clocească găinile,

să înflorească mușcatele,

iar în mustul zăpezii să semene mazărea și ridichea de lună.

Orânduindu-ne grădinile, numai Dumnezeu le știa,

în timp ce nu se mai gândeau la altceva,

sau poate așa li se părea, când înfloreau cireșii,

când vatra ardea neîntrerupt,

iar seara, cu frunțile încrețite adesea,

cu ochii moleșiți de oboseală,

abia își vedeau de odrasle.

La oraș, și-au păstrat obiceiurile

mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.

Doar visele și-au găsit sfârșitul

unde se mai aude încă clopotul

parcă blestemând clipa

cum într-o alta, poate,

când nu mai era nimic de spus,

când nu mai știau să apere ce le aparținea,

Dumnezeu o va face în locul lor

după Lege.

Apoi tot mai întuneric se lăsa.

Tot mai frig.

Și cu cât se acopereau, își dezgoleau mai mult durerea,

de nu mai puteau isprăvi rugăciunea.

În această lume tot mai străină așteptau vindecarea.

Iar pădurea, ca un ecou,

într-o nepăsare orgolioasă,

între ei și Dumnezeu.

Eli Gîlcescu

77 vremuri reci